Astazi cateva aspecte referitoare la relatia cu copilul nostru. Cum ne crestem copiii si care este efectul relatiei pe care noi o imprimam asupra lor. Care este relatia noastra cu parintii nostri pentru ca si noi suntem copiii cuiva. Pentru ca multe aspecte le mostenim, pe altele le preluam si tot asa. Ce sunt de fapt parintii pentru noi sau noi parintii, pentru copiii nostri ? Parintii sunt persoanele care ne iubesc cel mai mult pe lumea asta, nu-i asa ? Asa declaram toti. Parintii sunt langa copii inca din primele clipe de viata, ii sprijina, ii cresc, etc. Parintii vor tot binele din lume pentru copiii lor si fac tot ce stiu pentru asta. Tot ce stiu ! Si cat este de adevarat, ca intr-adevar fac ce stiu.
Sau poate e mai nimerit sa spunem ca fac tot ce-au invatat la randul lor de la parintii lor, plus ce-au mai acumulat in viata lor. Putem da sfaturi copiilor nostri crezand ca e bine pentru ei, cu toate ca s-ar putea sa nu fie tocmai cel mai bine, pentru ca asa am fost si noi educati. Stim noi oare care este binele suprem pentru altcineva ? Hai sa ne situam in pozitia copilului si sa vedem ce ne spun parintii nostri, ca sa intelegem ce simt si copiii nostri, cand noi ii indrumam si le dam sfaturi. Ne incurajeaza atunci cand ne este greu, ne sustin si ne sunt alaturi mereu cu o vorba buna sau o alinare. Simtim iubirea lor. Nu ne mint, nu ? Sau ne mint, dar poate neintentionat, adica nu cu vreun vreun scop ascuns. Sau poate este pur si simplu nestiinta. Dar n-am avut si conditionari ? N-am avut si limitari ?
De cate ori nu ni s-a spus ca n-avem voie sa facem cutare lucru sau sa spunem ce gandeam la un moment dat despre cineva sau despre o situatie ? Am fost cu siguranta si laudati, dar de cate ori am fost apostrofati ? De cate ori nu ni s-a spus ca avem si defecte ? Sau sa tacem ca nu stim nimic, ca suntem prea mici ca sa realizam nu stiu ce situatie. Nu ne-au certat atunci cand am gresit, in opinia lor, cu toate ca noi aveam dreptate ? Sau poate ne-au limitat sansele la speranta, spunandu-ne ca e un vis prea frumos pentru noi, ca nu e de nasul nostru ? Ori poate am mai luat si vreo doua palme, cine mai stie ? Ce sentimente se nasteau in copilul din noi in acele momente si unde se acumulau ? Putem sa ne transpunem in copilul nostru si sa-i simtim frustrarea atunci cand il certam sau ii interzicem anumite lucruri ? Sau am uitat sau le consideram parte din educatia pe care trebuie s-o dam mai departe ?
Prin astfel de atitudini nu facem altceva decat sa-i limitam si sa-i conditionam. Trebuie sa facem in asa fel incat sa se simta liberi, daca ii iubim asa cum pretindem. Daca vii cu nota 10, iti cumpar nu stiu ce. Daca esti cuminte te las sa pleci in vacanta. Vorba cantecului lasa-ma papa la mare . In primii ani de viata, parintii sunt zeii universului nostru, asa ca asimilam fara discernamant tot ceea ce ne invata. Inca nu stim cine suntem, cu toate ca la nivel de suflet stim. Ca parinti, credem ca-i iubim atat de mult, incat ii scoatem din lumea copiilor si-i aducem in lumea noastra adulta, plina de dualitati. Ar trebui sa constientizam ca noi suntem primii formatori ai sistemului lor de credinte cu care pleaca in aceasta aventura numita viata.
Si daca este sa stam stramb si sa judecam drept, perioada asta in care ii dadacim, trebuie sa recunoastem ca este cam lunga incat nu le mai lasam libertatea sa-si formeze propriile opinii. Este indeajuns sa privim la pasari cum isi incurajeaza puii sa-si ia zborul, sa capete incredere in fortele proprii. Nu fac altceva decat sa le spuna ca pot. Sa dea din aripi, ca restul vine de la sine, ba chiar e o placere sa zbori. Noi de ce sa nu le spunem copiilor nostri ca pot ? Ca pot trai singuri daca-i lasam liberi ? Sa descopere si ei bucuria de a trai precum bucuria puilor de a zbura ? Ne este teama ca-i pierdem ? Exista pe undeva vreo samanta de egoism ? Pai cum ramane cu iubirea noastra pentru ei ? Iubirea adevarata neconditionata presupune sa le acordam toata libertatea si increderea noastra, mai ales cand credem noi ca gresesc. Nu ne bucuram cel mai mult cand ii vedem ca-si iau zborul, ca reusesc in viata, ca isi gasesc echilibrul ? Nu e o bucurie sa vedem ca descopera cine sunt si ce potential au ? Pentru asta nu trebuie decat sa-i lasam sa fie. Sa zboare. Sa le dam increderea ca pot.
Copiii rareori simt nevoia sa le vorbim. Cel mai adesea simt nevoia sa-i ascultam. Cel mai adesea simt nevoia sa fie egalii nostri. Cum ar fi sa ne schimbam perceptia despre ei si sa devenim noi egalii lor ? Ar capata mai multa incredere, mai mult curaj in fortele proprii ? Asta presupune sa facem un salt in constiinta noastra. La urma urmei, parintii sunt niste modele pentru copii. Copilul va deveni cine esti tu, asa ca fii tu in fiecare clipa cine vrei ca el sa fie sau sa devina !
Descopera si tu calea spre armonie !!
Sau poate e mai nimerit sa spunem ca fac tot ce-au invatat la randul lor de la parintii lor, plus ce-au mai acumulat in viata lor. Putem da sfaturi copiilor nostri crezand ca e bine pentru ei, cu toate ca s-ar putea sa nu fie tocmai cel mai bine, pentru ca asa am fost si noi educati. Stim noi oare care este binele suprem pentru altcineva ? Hai sa ne situam in pozitia copilului si sa vedem ce ne spun parintii nostri, ca sa intelegem ce simt si copiii nostri, cand noi ii indrumam si le dam sfaturi. Ne incurajeaza atunci cand ne este greu, ne sustin si ne sunt alaturi mereu cu o vorba buna sau o alinare. Simtim iubirea lor. Nu ne mint, nu ? Sau ne mint, dar poate neintentionat, adica nu cu vreun vreun scop ascuns. Sau poate este pur si simplu nestiinta. Dar n-am avut si conditionari ? N-am avut si limitari ?
De cate ori nu ni s-a spus ca n-avem voie sa facem cutare lucru sau sa spunem ce gandeam la un moment dat despre cineva sau despre o situatie ? Am fost cu siguranta si laudati, dar de cate ori am fost apostrofati ? De cate ori nu ni s-a spus ca avem si defecte ? Sau sa tacem ca nu stim nimic, ca suntem prea mici ca sa realizam nu stiu ce situatie. Nu ne-au certat atunci cand am gresit, in opinia lor, cu toate ca noi aveam dreptate ? Sau poate ne-au limitat sansele la speranta, spunandu-ne ca e un vis prea frumos pentru noi, ca nu e de nasul nostru ? Ori poate am mai luat si vreo doua palme, cine mai stie ? Ce sentimente se nasteau in copilul din noi in acele momente si unde se acumulau ? Putem sa ne transpunem in copilul nostru si sa-i simtim frustrarea atunci cand il certam sau ii interzicem anumite lucruri ? Sau am uitat sau le consideram parte din educatia pe care trebuie s-o dam mai departe ?
Prin astfel de atitudini nu facem altceva decat sa-i limitam si sa-i conditionam. Trebuie sa facem in asa fel incat sa se simta liberi, daca ii iubim asa cum pretindem. Daca vii cu nota 10, iti cumpar nu stiu ce. Daca esti cuminte te las sa pleci in vacanta. Vorba cantecului lasa-ma papa la mare . In primii ani de viata, parintii sunt zeii universului nostru, asa ca asimilam fara discernamant tot ceea ce ne invata. Inca nu stim cine suntem, cu toate ca la nivel de suflet stim. Ca parinti, credem ca-i iubim atat de mult, incat ii scoatem din lumea copiilor si-i aducem in lumea noastra adulta, plina de dualitati. Ar trebui sa constientizam ca noi suntem primii formatori ai sistemului lor de credinte cu care pleaca in aceasta aventura numita viata.
Si daca este sa stam stramb si sa judecam drept, perioada asta in care ii dadacim, trebuie sa recunoastem ca este cam lunga incat nu le mai lasam libertatea sa-si formeze propriile opinii. Este indeajuns sa privim la pasari cum isi incurajeaza puii sa-si ia zborul, sa capete incredere in fortele proprii. Nu fac altceva decat sa le spuna ca pot. Sa dea din aripi, ca restul vine de la sine, ba chiar e o placere sa zbori. Noi de ce sa nu le spunem copiilor nostri ca pot ? Ca pot trai singuri daca-i lasam liberi ? Sa descopere si ei bucuria de a trai precum bucuria puilor de a zbura ? Ne este teama ca-i pierdem ? Exista pe undeva vreo samanta de egoism ? Pai cum ramane cu iubirea noastra pentru ei ? Iubirea adevarata neconditionata presupune sa le acordam toata libertatea si increderea noastra, mai ales cand credem noi ca gresesc. Nu ne bucuram cel mai mult cand ii vedem ca-si iau zborul, ca reusesc in viata, ca isi gasesc echilibrul ? Nu e o bucurie sa vedem ca descopera cine sunt si ce potential au ? Pentru asta nu trebuie decat sa-i lasam sa fie. Sa zboare. Sa le dam increderea ca pot.
Copiii rareori simt nevoia sa le vorbim. Cel mai adesea simt nevoia sa-i ascultam. Cel mai adesea simt nevoia sa fie egalii nostri. Cum ar fi sa ne schimbam perceptia despre ei si sa devenim noi egalii lor ? Ar capata mai multa incredere, mai mult curaj in fortele proprii ? Asta presupune sa facem un salt in constiinta noastra. La urma urmei, parintii sunt niste modele pentru copii. Copilul va deveni cine esti tu, asa ca fii tu in fiecare clipa cine vrei ca el sa fie sau sa devina !
Descopera si tu calea spre armonie !!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu